„Azi creştinătatea cântă cea mai mare şi mai sfântă
din fântânile de har: Taina sfântului altar;
pâinea vieţii, pâinea vie, ce cu-atâta bucurie
în iubirea-i de nespus, tuturor ne-o dă Isus.
Cum ne-nvaţă şi credinţa, chipul şi-a schimbat fiinţa:
pâinea-i trupul lui Cristos, vinul, sânge preţios.
Simţul nu ne lămureşte, dar credinţa ne-ntăreşte
cu lumina ei din cer, să primim acest mister.”
(din Secvenţa pentru Corpus Domini)
„Biserica Catolică îşi arată cultul de adoraţie faţă de Sacramentul Euharistic păstrând cu grijă Ostiile consacrate, purtându-le în procesiune spre bucuria mulţimii creştine.” (Paul al VI-lea, Enciclica Mysterium fidei)
Formare şi evoluţie
Secolul al XIII-lea a reprezentat pentru Biserica Catolică o perioadă extrem de prolifică din punct de vedere spiritual, care s-a tradus printr-o înflorire şi o reînsuflețire a trăirii creştine. E de ajuns să menționăm că este secolul unor sfinţi ca Francisc de Assisi, Dominic, Anton de Padova, Toma de Aquino, Bonaventura, Angela de Foligno.
Însă din toată această panoplie şi constelaţie extraordinar de luminoasă lipsea ceva… În anul 1208, o călugăriţă belgiană de lângă Liège, Fericita Iuliana de Mont Cornillon (1193-1258), are o revelaţie pe când se afla în rugăciune: vede luna pulsând de o lumină supranaturală, cu excepţia unei porţiuni, unde o linie întunecoasă părea că îi strică toată strălucirea. Dumnezeu îi transmitea astfel că în Biserica strălucitoare de gloria sfinţilor lipsea o sărbătoare foarte importantă, una în cinstea Euharistiei.
Ultimele secole fuseseră scena unor mari controverse cu privire la Euharistie: sub vălul speciilor euharistice este trupul istoric al lui Isus sau un trup sacramental? (Pascasius † 865 şi Ratramnus † 868); putem spune că se schimbă substanţa speciilor euharistice din pâine în Trupul lui Cristos şi din vin în Sângele lui Cristos dacă se menţin accidenţii (gust, miros, grad alcoolic etc.), sau nu cumva, după consacrare, pâinii şi vinului i se adaugă o valoare suplimentară, sacramentală, neschimbându-i-se de fapt substanţa? (Berangarius de Tours † 1088); împărtăşindu-ne doar cu specia pâinii fără Sângele lui Cristos nu cumva ştirbim din integritatea sacramentului? Obţine mai mult har cel ce se împărtăşeşte cu ambele specii decât cel ce se împărtăşeşte doar cu o specie? Toate aceste întrebări şi rătăciri au fost prompt mediate şi îndreptate de Sfântul Toma de Aquino, care ne-a oferit un imn-lecţie de teologie cu privire la Euharistie: „Pe Isus Mântuitorul (Lauda Sion)”, imn ce a rămas în liturgie ca secvenţa pentru Corpus Domini.
Cu toate aceste controverse şi frământări ale timpului, pietatea faţă de Sfânta Euharistie nu înceta să crească. Lipsea însă un trup concret dat dragostei faţă de Speciile sfinte.
Acesta a venit în anul 1246, când Ioan de Lausanne, duhovnicul Fericitei Iuliana de Mont Cornillon, mişcat de viziunile acesteia, cu permisiunea episcopului de Liège, a celebrat pentru prima dată sărbătoarea Corpus Domini în joia de după duminica Sfintei Treimi (duminica imediat următoare după Rusalii). Sărbătoarea şi-a găsit susţinători înfocaţi în persoana a doi teologi renumiţi ai vremii, Hugo de Sancto Caro şi Iacob Pantaleon, ultimul ajungând pe tronul Sfântului Petru sub numele de Urban al IV-lea. Însă drumul până la instituirea sărbătorii nu a fost chiar atât de evident, fiind necesar un miracol euharistic la Bolsena, un sat în apropierea oraşului Orvieto, unde îşi avea reşedinţa papa. O ostie a sângerat în momentul consacrării în mâinile unui preot care se îndoia de prezenţa reală a lui Cristos. La o lună și jumătate după miracol, pe 11 august 1264, impresionat, papa a dat bula Transiturus, prin care stabilea pentru întreaga Biserică sărbătoarea Corpus Domini.
Sărbătoarea s-a răspândit rapid în întreaga Biserică, fiind primită pretutindeni cu entuziasm.
Documentul lui Urban al IV-lea nu stabilea şi o procesiune cu Sfântul Sacrament pentru această zi. Cu toate acestea, ea a fost introdusă în Germania, Franţa, Italia şi celelalte ţări creştine dintr-un impuls spontan al pietăţii poporului. Fervoarea cu care poporul lua parte la ea era impresionantă. Era punctul cel mai strălucitor al sărbătorii.
Textele liturgice ale acestei solemnităţi au fost comisionate Sfântului Toma de Aquino care se afla în acel an, 1264, în conventul Sfântului Dominic din Orvieto. Este superfluu de adăugat că au ieșit unele dintre cele mai frumoase şi valoroase capodopere ale literaturii şi ale teologiei creştine: Lauda Sion Salvatorem, Pange lingua, Adoro te devote. Tradiţia ne transmite că la sfârşitul acestei munci, pe când Sfântul Toma se afla în rugăciune în capela conventului din Orvieto, însuşi Isus de pe cruce i-ar fi spus: „Bene scripsisti de me, Thoma!”, „Bine ai scris despre mine, Toma!”
După Conciliul Tridentin, această sărbătoare a primit şi o octavă, care însă a fost abolită în anul 1955.
Celebrarea Solemnităţii Trupul şi Sângele Domnului astăzi
După o scurtă cădere în desuetudine în anii ’50-’60, importanţa vitală a acestei sărbători pentru biserica locală a fost revalorizată de actualul Cod de Drept Canonic, care la numărul 1246, § 1, o enumeră printre sărbătorile de poruncă. La numărul 395, § 3, ne spune că Solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos este una dintre cele cinci sărbători din an la care episcopul diecezan nu poate lipsi decât dacă este împiedicat din motive grave.
Actualele norme liturgice referitoare la această solemnitate, pe care le regăsim în documentul „Sfânta Împărtăşanie şi cultul misterului euharistic în afara Sfintei Liturghii”, prevăd următoarele:
„În Joia Sfântă şi în solemnitatea Trupului şi Sângelui Domnului, poporul creştin este chemat să cinstească în mod deosebit, prin adoraţie, Sacramentul minunat al Euharistiei.”
Iar cu privire la procesiunea euharistică:
„Printre procesiunile euharistice iese în evidenţă, prin importanţă şi semnificaţie în viaţa pastorală a parohiei sau a oraşului, cea anuală din Solemnitatea Trupului şi Sângelui lui Cristos.
Se recomandă ca procesiunea cu Preasfântul Sacrament să se facă după Sfânta Liturghie în care s-a consacrat ostia ce urmează să fie purtată în procesiune.
În organizarea procesiunilor euharistice, să se ţină cont de obiceiurile locale, atât în ceea ce priveşte împodobirea pieţelor şi a străzilor, cât şi aşezarea participanţilor.
Pe traseu, dacă este obiceiul şi binele pastoral o cere, se pot face opriri cu binecuvântarea euharistică. Cântecele şi rugăciunile care se spun să aibă drept scop ca toţi să-şi manifeste credinţa lor în Cristos.
Dacă procesiunea are loc imediat după Sfânta Liturghie, preotul care urmează să ducă Sfântul Sacrament poate să reţină hainele folosite la celebrarea Sfintei Liturghii sau poate lua pluvialul de culoare albă; dar dacă procesiunea nu urmează imediat după Sfânta Liturghie, atunci să ia pluvialul.
Lumânările, incensul şi baldachinul sub care merge preotul care duce Sfântul Sacrament să se folosească după obiceiurile locale.
Se recomandă ca procesiunea să plece de la o biserică şi să se îndrepte către alta. Totuşi, dacă circumstanţele locurilor cer aceasta, se poate întoarce la aceeaşi biserică de la care a plecat.
La sfârşit, se dă binecuvântarea cu Preasfântul Sacrament în biserica în care se încheie procesiunea sau în alt loc mai potrivit; apoi Sfântul Sacrament este repus în tabernacol.”
Concluzie:
Această sărbătoare, care an de an ne bucură inimile şi ne umple de admiraţie faţă de strălucirea splendorii prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru, s-a născut datorită intervenţiilor divine, însă era o necesitate pentru a cimenta doctrina sănătoasă despre Sfânta Euharistie. Astăzi, sărbătoarea este o necesitate pentru noi nu doar pentru a etala prin oraşe comoara noastră cea mai mare, ci și pentru a ne reaminti propria noastră identitate creştină, căci ce se alege de creştin dacă îi iei Pâinea vieţii?
Pr. Gabriel Anghel
Articol publicat în Actualitatea creștină, nr. 6/2021, p. 8-9.
