Realitatea sufocantă a păcatului și
Milostivirea lui Dumnezeu în timpuri de criză
Vorbind despre misterul păcatului, Sfântul Ioan Paul al II-lea, în exortația apostolică postsinodală Reconciliatio et paenitentia (nr. 13-18) evidențiază, pornind de la relatarea din cartea Genezei a construcției turnului Babel, câteva aspecte ale păcatului: neascultarea față de Dumnezeu; dezbinarea dintre frați; păcatul personal și social; păcatul de moarte și păcatul venial; pierderea simțului păcatului. În exortația apostolică despre vestirea evangheliei în lumea actuală Evangelii gaudium, amintind despre provocările lumii actuale, Papa Francisc subliniază prezența unei economii a excluderii, o nouă idolatrie a banului, existența inegalităților care generează violență (EG 52-60). Referindu-se la ispitele lucrătorilor pastorali (EG 79-109), Papa Francisc remarcă existența apatiei egoiste, a pesimismului steril, existența unei mondenități spirituale. Pentru aprofundare se poate consulta și CBC la numerele 1428; 1451-1454, Ritualul Penitenței. Norme generale nr. 5. Pentru Isus, Dumnezeu este milostivire, „sentimentul, afecțiunea”, rahamim cum ar spune el. Aceasta este imaginea sa preferată. Milostivirea este modul de a fi al lui Dumnezeu, reacția sa primară în fața creaturilor sale, modul său de a privi persoanele, ceea ce mișcă și conduce toată acțiunea sa. Dumnezeu simte față de creaturile sale ceea ce o mamă simte față de copilul pe care îl poartă în pântecele ei. Dumnezeu ne poartă în interiorul său.
Papa Francisc explică cu aceste cuvinte importanța de a conștientiza prezența lui Dumnezeu milostiv: „Avem nevoie mereu să contemplăm misterul milostivirii. Este izvor de bucurie, de seninătate și de pace. Este condiție a mântuirii noastre. Milostivire: este cuvântul care revelează misterul Preasfintei Treimi. Milostivire: este actul ultim și suprem cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare. Milostivire: este legea fundamentală care locuiește în inima fiecărei persoane atunci când îl privește cu ochi sinceri pe fratele pe care-l întâlnește pe drumul vieții. Milostivire: este calea care îl unește pe Dumnezeu cu omul, pentru că deschide inima la speranța de a fi iubiți pentru totdeauna în pofida limitei păcatului nostru.”[1]
Orice sacrament produce roade, roade care se pot vedea în trăirea vieții de credință. Roadele acestui sacrament, așa cum ne indică CBC la numerele 1468-1470, se referă la reconcilierea cu Dumnezeu, o adevărată înviere spirituală, care redă demnitatea și bunurile vieții de fii ai lui Dumnezeu, bunuri dintre care cel mai prețios este prietenia cu Dumnezeu. Un alt rod este împăcarea cu Biserica, căci păcatul rupe comuniunea nu doar cu Dumnezeu, dar și comuniunea frățească. Sacramentul Pocăinței o repară și o reface. Strâns legată de roadele acestui sacrament este și doctrina și practica indulgențelor. Persoana care a păcătuit are nevoie nu numai de iertarea vinovăției de a-l fi ofensat pe Dumnezeu, ci și de iertarea pentru pedepsele pe care le-a meritat pentru această dezordine. Odată cu iertarea greșelilor grave, păcătosul obține și eliberarea de pedeapsa despărțirii veșnice de Dumnezeu, dar, de regulă, el rămâne în continuare vrednic de pedepsele vremelnice, deci care nu sunt veșnice. Păcatele veniale merită și ele pedepse vremelnice. „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi” (CBC 1471). Prin indulgențe, credincioșii pot dobândi pentru ei înșiși, ca și pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor. Efectele spirituale ale Sacramentului Pocăinței sunt: împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândește harul sfințitor; împăcarea cu Biserica; iertarea pedepsei veșnice meritate din cauza păcatelor de moarte; iertarea, cel puțin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; pacea și seninătatea conștiinței și mângâierea spirituală; creșterea forțelor spirituale pentru lupta creștină.
Realitatea bolii și a suferinței. Cristos și valoarea suferinței
Boala şi suferința s-au aflat întotdeauna printre problemele principale care privesc viaţa omului. Boala atinge nu numai trupul, ci şi sufletul. Uneori, bolnavul îşi pierde curajul, ajunge la disperare, cunoaşte îndoiala: „De ce tocmai eu? Doamne, unde eşti? Mai are viaţa vreun sens? Ce este după moarte?” Sunt întrebări pe care nu și le adresează în mod direct, ci le experimentează. În faţa unei astfel de atitudini, trebuie precizat că Dumnezeu nu a creat răul şi nu doreşte suferinţa. Aceasta a intrat în lume prin păcat. Tot prin păcat a intrat şi moartea. Omul Vechiului Testament îşi plânge boala în faţa lui Dumnezeu şi imploră de la Stăpânul vieţii vindecarea. Personajul cel mai cunoscut în acest sens este Iob. El experimentează suferinţa şi încearcă să-i găsească o motivaţie, iar concluzia la care ajunge este că totul depinde de Dumnezeu, de milostivirea lui. „Cu adevărat, am vorbit despre minuni care sunt mai presus decât mine şi pe care nu le pricep” (Iob 42, 3b). Este ultimul cuvânt al lui Iob în faţa misterului lui Dumnezeu.
Sfânta Scriptură asociază suferința cu experiența răului, încât realitatea suferinței ridică o întrebare cu privire la esența răului: ce este răul? Această întrebare pare inseparabilă, într-un anumit sens, de problema suferinței. Răspunsul pe care creștinismul îl dă acestei întrebări este diferit de alte credințe și tradiții religioase, întrucât „creștinismul proclamă binele esențial al existenței și binele a ceea ce există, mărturisește bunătatea Creatorului și proclamă binele creaturilor. Omul suferă din cauza răului, care este o anumită lipsă, limitare sau denaturare a binelui. S-ar putea spune că omul suferă din cauza unui bun la care nu participă, de la care este exclus într-un fel sau de care s-a lipsit. El suferă în special atunci când „ar trebui” – în condiții normale – să aibă parte de acest bine și nu are parte de el. Astfel, în concepția creștină, „realitatea suferinței este explicată prin intermediul răului, care este întotdeauna, într-un fel sau altul, legat de un bine”[2]. Omul nu suferă pur și simplu de durere, ci suferă în mod conștient și se întreabă despre suferința sa, se întreabă de ce, adică din ce cauză și în ce scop. Întrebarea se referă atunci atât la originea, cât și la scopul suferinței umane. Răspunsul definitiv la această întrebare esențială este oferit de Cristos răstignit și înviat, Răscumpărător prin suferință și Răscumpărător al suferinței. Datorită lui Cristos, suferința se transformă dintr-un efect al răului într-o cauză de mântuire pentru omenire.
Semnul crucii, cu care milioane de oameni în fiecare zi își încep și își încheie ziua, precum și participarea la liturghie și la orice altă rugăciune, este semnul fundamental al creștinului: arată că suferința este o temă centrală a creștinismului, legată în mod inseparabil de conceptul creștin de Dumnezeu și de acțiunea Sa în favoarea omenirii. În semnul crucii, tocmai aceste două aspecte fundamentale se întâlnesc: Dumnezeu Treime (numind cele trei Persoane divine: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”) și suferința crucii, al cărei semn îl trasăm pe trupul nostru.
Datorită lui Cristos, chiar și suferința are o valoare: „În crucea lui Cristos nu numai că s-a realizat răscumpărarea prin suferință, dar suferința umană însăși a fost răscumpărată. Cristos, fără nicio vină din partea sa, a purtat «răul total al păcatului». Experiența acestui rău a determinat măsura incomparabilă a suferinței lui Cristos, care a devenit prețul răscumpărării” (SD 19). „Participarea la suferințele lui Cristos înseamnă în același timp suferință pentru împărăția lui Dumnezeu. Prin suferințele lor, cei care suferă cu Cristos «plătesc» într-un anumit sens prețul infinit al patimilor și al morții lui Cristos, care a devenit prețul răscumpărării noastre” (SD 21).
În contextul cultural actual, marcat de un hedonism accentuat, suferința poate fi ușor înțeleasă exclusiv în sens negativ. Suferința este adesea considerată un rău absolut, deoarece reprezintă opusul plăcerii. Se încearcă suprimarea oricărei suferințe pe cale medicală (de la analgezice până la cazul extrem al eutanasiei), religioasă (noua pseudoreligiozitate a bunăstării) sau chimică (droguri). În loc să caute un răspuns la marea întrebare a suferinței, oamenii de astăzi încearcă adesea să scape de ea pe toate căile (a se vedea, în context creștin, dezinteresul larg răspândit față de practicile penitențiale).
Marile religii (acum foarte prezente și în țările occidentale) nu împărtășesc viziunea creștină asupra suferinței. Pentru păgânism, care astăzi revine în Occident în forme noi, ca și pentru budism, convingerea de bază corespunde fatalismului: durerea este inevitabilă, nu se poate face nimic pentru a atenua suferința. De aici rezultă că oamenii încearcă să scape de ea – neopăgânismul materialist face acest lucru într-un fel (prin posesia bulimică de bunuri și prin distracțiile de tot felul), budismul în alt fel (prin căutarea detașării absolute de o lume considerată a fi pură aparență), dar totuși se caută evadarea din suferință. Această abordare dezvăluie o ignoranță fundamentală în cadrul sistemului doctrinar al acestor religii cu privire la originea suferinței și, prin urmare, și la scopul acesteia. Din acest punct de vedere, omul fie se răzvrătește (prometeismul păgân), fie consimte (budismul). Dar rezultatul este unic: durerea pare sterilă și, prin urmare, inutilă[3].
Papa Ioan al XXIII-lea, care a vrut să-și urmeze pas cu pas moartea, ținând în fața sa un crucifix, murmura cu bucurie, seninătate și speranță: „Acele brațe întinse spun că a murit pentru toți, tocmai pentru toți. Nimeni, nimeni nu este respins de iubirea și iertarea lui.”
Un sacrament al alinării.
Uleiul și ungerea: semnificația și folosirea lor
În fața realității bolii și a suferinței, Cristos dă un răspuns concret, vindecând pe cei bolnavi, iertându-le păcatele, redându-le sănătatea fizică și morală. A dorit ca această practică a vindecării să fie dusă mai departe de către noua comunitate fondată în jurul său, de ucenicii săi. Atunci când îi trimite în misiune, una din sarcinile pe care le trasează este aceea de a-i vindeca pe cei bolnavi.
Din Scrisoarea Sfântului Iacob aflăm că Maslul era un obicei deja bine statornicit, bolnavilor li se administra acest sacrament pentru vindecarea trupească, dar mai ales sufletească. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iac 5,14-15).
În ce constă Maslul?
- Materia: este uleiul de măslin, binecuvântat de episcop în Joia Sfântă. Aşa cum uleiul vindecă rănile şi fortifică membrele, la fel Sacramentul Maslului prin uleiul sfânt vindecă sufletul şi dă putere pentru suferinţa continuă (care poate dura ani de zile), ca şi pentru „ultima bătălie” (când trebuie înfruntate ispite puternice, ca suicidul, eutanasia, ateismul, disperarea etc).
- Forma constă în cuvintele preotului: „Prin această ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline cu bunătate. Amin.” Această formulă este însoţită de dubla ungere: odată cu pronunţarea primei părţi se unge bolnavul pe frunte, iar cu pronunţarea celei de-a doua părţi, palmele.
Ministrul acestui sacrament este doar preotul (episcop sau preot)[4]. Este de datoria păstorilor să îi instruiască pe credincioși cu privire la beneficiile acestui sacrament. Credincioșii (în special rudele și prietenii) trebuie să-i încurajeze pe bolnavi să cheme preotul pentru a primi Ungerea Bolnavilor (cf. CBC 1516). Este bine ca credincioșii să țină cont de faptul că în zilele noastre există o tendință de a „izola” boala și moartea. Subiectul Ungerii Bolnavilor este orice persoană botezată care a ajuns la uzul rațiunii și care este în pericol de moarte din cauza bolii sau din cauza bătrâneții combinate cu o stare de slăbiciune senilă avansată[5]. Ungerea Bolnavilor nu poate fi administrată celor morți.
Efectele Ungerii Bolnavilor
Fiind un sacrament al Legii noi, Ungerea Bolnavilor dă credincioșilor harul sfințitor, iar harul sacramental specific are ca efecte: unirea mai intimă cu Cristos în pătimirea sa răscumpărătoare, pentru binele propriu și al întregii Biserici (cf. CBC 1521-1522; 1532); mângâierea, pacea și curajul de a depăși dificultățile și suferințele unei boli grave sau fragilitatea bătrâneții (cf. CBC 1520; 1532); anularea consecințelor păcatelor și iertarea păcatelor veniale, precum și a păcatelor de moarte, dacă bolnavul s-a căit de ele, dar nu a putut primi Sacramentul Penitenței (cf. CBC 1520); refacerea sănătății trupului, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu (cf. Conciliul de la Florența: DS 1325; CBC 1520); pregătirea pentru trecerea la viața veșnică. În acest sens, Catehismul Bisericii Catolice afirmă: „Acest har propriu Ungerii Bolnavilor este un dar al Duhului Sfânt ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii (cf. Evr 2,15)” (CBC 1520).
Care este viitorul Sacramentului Ungerii Bolnavilor? De multe ori au fost reacții de frică și teamă ale bolnavilor, ale rudelor, ale medicilor în fața acestui sacrament considerat ca fiind „o anticameră a morții”, un „bilet de plecare spre veșnicie”, sau un semn de predestinare pentru fericirea veșnică. Cu siguranță, există persoane care au primit cu multă credință acest sacrament și au făcut din el un tezaur. Ungerea Bolnavilor nu substituie medicina sau terapia, dar însoțește bolnavul într-un moment de slăbiciune nu doar a trupului, dar și a sufletului. Papa Benedict al XVI-lea, cu ocazia celei de-a XX-a Zile Mondiale a Bolnavului, sublinia: „În Ungerea Bolnavilor, materia sacramentală a uleiului ne este oferită, ca să spunem așa, ca medicament al lui Dumnezeu (…) care acum ne face siguri de bunătatea sa, trebuie să ne întărească și să ne consoleze, dar care, în același timp, dincolo de momentul bolii, face trimitere la vindecarea definitivă, la înviere (cf. Iac 5,14).” Acest sacrament „merită astăzi o mai mare considerație, fie în reflecția teologică, fie în acțiunea pastorală la bolnavi. Valorizând conținuturile rugăciunii liturgice care se adaptează la diferitele situații umane legate de boală și nu numai atunci când cineva este la sfârșitul vieții (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1514), Ungerea Bolnavilor nu trebuie să fie considerată aproape «un sacrament mai mic» față de celelalte. Atenția și grija pastorală față de cei bolnavi, dacă pe de o parte este semn al duioșiei lui Dumnezeu pentru cel care este în suferință, pe de altă parte aduce avantaj spiritual și preoților și întregii comunități creștine, având conștiința că tot ceea ce i se face celui mai mic i se face lui Isus însuși (cf. Mt 25,40)”[6].
[1] PAPA FRANCISC, Misericordiae vultus, 2. Bula de convocare a Jubileului Extraordinar al Milostivirii, Vatican, 11 aprilie 2015, accesibilă pe www.magisteriu.ro.
[2] IOAN PAUL AL II-LEA, Salvifici doloris, 7.
[3] Cf. MAURO GAGLIARDI, «Salvezza, Redenzione, Giustificazione. Nel Cristianesimo e nelle principali religioni», în Alpha Omega 10 (2007), 31-64; 189-208.
[4] Cf. CIC, can. 1003,1. Nici diaconii, nici credincioșii laici nu pot administra în mod valid Ungerea Bolnavilor (cf. Congregația pentru Doctrina Credinței, Notă asupra ministrului Sacramentului Ungerii Bolnavilor, 11.02.2005; Enchiridion Vaticanum, 23).
[5] Cf. Conciliul al II-lea din Vatican, Const. Sacrosanctum Concilium, nr. 73; CIC, can. 1004-1007; Catehismul Bisericii Catolice, 1514. Prin urmare, Ungerea Bolnavilor nu este un sacrament pentru acei credincioși care au ajuns pur și simplu la așa-numita „vârstă a treia” (nu este sacramentul pensionarilor) și nici nu este un sacrament doar pentru cei muribunzi. În cazul unei intervenții chirurgicale, Ungerea Bolnavilor poate fi administrată atunci când boala, cauza operației, în sine pune în pericol viața persoanei bolnave.
[6] BENEDICT AL XVI-LEA, „Ridică-te și mergi! Credința ta te-a mântuit” (Lc 17,19). Mesaj cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului, 11.02.2012, 3, accesibil pe www.magisteriu.ro.
text: Pr. Claudiu Eva
Actualitatea creştină, nr. 13/2022, Anul XXXIII, p. 14-18.
