A început Postul Mare. Am intrat deja în acest timp de-a lungul căruia suntem invitați să reflectăm asupra câtorva din aspectele fundamentale ale existenței noastre. Viața cotidiană, cu problemele ei imediate, nu ne îngăduie răgazul necesar pentru o întâlnire cu noi înșine, cu perspectivele destinului nostru prezent și viitor. Totuși, în adâncul ființei noastre simțim că întâlnirea trebuie să aibă loc. Or, fără o astfel de intrare în noi înșine riscăm să dăm acestor aspecte fundamentale ale existenței sensul cules din sloganele ieftine pe care le vehiculează cei din jurul nostru.
Cândva, autorul Psalmului 39 a simțit nevoia să se oprească din tumultul vieții și să reflecteze asupra a ceea ce i se întâmplă. A simțit că trebuie să se retragă într-o interiorizare cât mai adâncă, interiorizare din care a ieșit complet transformat. El va mărturisi mai apoi: Am stat mut, în tăcere; am tăcut chiar când era vorba de bine… Și, îndată a simțit că ceva se întâmplă cu el. Adevăratele probleme au ieșit imediat la suprafață. El spunea: S-a înfierbântat în mine inima mea și în cugetul meu a izbucnit focul. Atunci mi-am dat drumul limbii… Ceea ce a conștientizat atunci e o situație pe care și noi o acceptăm cu multă dificultate. Psalmistul și-a destăinuit frământarea înaintea Domnului astfel: Tu ai dat zilelor mele o lungime de câteva palme și durata vieții mele e ca un nimic în fața ta. Într-adevăr, e doar deșertăciune tot omul care trăiește și ca o umbră este omul care trece. Da, în zadar se zbuciumă; strânge comori, și nu știe pentru cine le adună… Descoperind această realitate, autorul simte nevoia unei schimbări în viață. El se va întreba într-o rugăciune interioară: Ce pot să mai aștept, Doamne? Și adaugă: De toate fărădelegile mele mântuiește-mă… Ascultă, Doamne, rugăciunea mea și… nu fi surd la lacrimile mele. Iar în adâncul sufletului său simte că trebuie să schimbe ceva în comportamentul său. Schimbarea la care se angajează este următoarea: Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea. Voi pune pază gurii mele… Abia atunci simte că dobândește în sfârșit pacea și liniștea sufletească.
Pentru a putea sărbători Paștele, de o astfel de înnoire sufletească avem și noi nevoie.
Tu ai dat zilelor mele o lungime de câteva palme/ și durata vieții mele e ca un nimic în fața ta./ Într-adevăr, e doar deșertăciune tot omul care trăiește/ și ca o umbră este omul care trece./ Da, în zadar se zbuciumă;/ strânge comori, și nu știe pentru cine le adună…/ De toate fărădelegile mele mântuiește-mă… (Ps 39,6-7.9)
Pr. Tarciziu Șerban
Actualitatea creştină, nr. 3/2024, Anul XXXV, p. 24.
