În corespondența Monseniorului Vladimir Ghika sunt multe scrisori de îndrumare spirituală. Un astfel de schimb de scrisori a avut loc între Vladimir Ghika și o corespondentă, pe al cărei frate îl cunoștea și Monseniorul. În anul 1930, în viața acesteia are loc o schimbare din punct de vedere spiritual, care o apropie de Vladimir Ghika, la care caută îndrumare spirituală, pe care o obține și prin intermediul scrisorilor.
Într-o scrisoare datată 21 iunie 1930, îi scrie Monseniorului Ghika: „Mulţumesc, Părinte, pentru rugăciunile dumneavoastră stăruitoare de care am atât de mare nevoie! Această mare emoţie simţită la Cartagina, acest elan, acest entuziasm s-au răcit… Din păcate, nu am urmat sfaturile dumneavoastră, nu m-am apropiat de sfânta masă aşa cum mi-aţi recomandat. Mă rog desigur dimineaţa şi seara, din datorie, dar fără ardoare, mărturisesc; şi asist la sfânta liturghie fără mare evlavie. […] Cartagina a fost pentru mine uşa întredeschisă; dar drumul care mă va conduce la Dumnezeu va fi lung şi dificil pentru că nu aspir la iubirea lui Dumnezeu, mă simt foarte indiferentă […] Vedeţi unde mă aflu, Părinte, – nu am înaintat deloc – şi mă îndurerează să vă spun nevrednicia mea, dumneavoastră atât de bun, care doriţi atât de mult înălţarea mea spirituală. Nu mă voi întoarce la Paris înainte de septembrie sau octombrie. În acel moment, voi merge să vă văd; dar până atunci, vreţi să-mi daţi unele îndrumări?”
Și ciorna răspunsului Monseniorului, datând din iulie 1930: „Dragă domnişoară, Să nu credeţi că nu m-am gândit la dumneavoastră în rugăciunile mele, în ciuda tăcerii mele. Am evocat adesea amintirea dumneavoastră înaintea lui Dumnezeu înainte şi după scrisoarea dumneavoastră. Am fost însă zdrobit sub greutatea crucilor prea numeroase şi a ocupaţiilor mult prea acaparatoare pentru a avea la dispoziţie timpul şi libertatea de spirit de care aveam nevoie pentru a vă scrie câteva rânduri. Sper cu tărie că harul îşi continuă lucrarea şi că o va continua fără întrerupere, chiar şi în mod discret. Aţi redevenit un suflet în care Dumnezeu poate nu doar să treacă, dar în care sălăşluieşte. Aceasta schimbă multe lucruri, fie că suntem atenţi la aceasta, fie că nu. Gândiţi-vă la aceasta cu o emoţie plină de recunoştinţă; cu sensul unui fiat profund care nu s-a produs în zadar. Să nu vă miraţi de un soi de inerţie a sufletului; v-aţi obişnuit (cu privire la Dumnezeu și la lucrurile lui Dumnezeu), mi-ați spus, iar aceste obișnuințe nu se desfac într-o zi. […] Mergeți cu încredere fără să vă desconsiderați și fără să desconsiderați lucrurile lui Dumnezeu. […] Nu luați aminte la atracțiile de moment, nu acestea reprezintă virtutea”.
În august 1936, aceeași corespondentă îi scrie cu recunoștință Monseniorului: „Părinte, din acest sanctuar unde în fiecare an particip la o reculegere vă adresez amintirea și recunoștința unui suflet pe care l-ați repus pe calea cea bună sub călăuzirea Sf. Augustin (Cartagina 1930). În fiecare zi evoc acest mare sfânt pentru a-i cere să vă copleșească cu harurile sale ca semn de recunoștință pentru binefacerile pe care vi le datorez”. Iar câteva zile mai târziu, îi scrie: „Vă mulțumesc, Părinte, pentru interesul pe care îl arătați pentru marea mea dorință de a vă urma pe calea lui Dumnezeu pe care mi-ați trasat-o în mod fratern. Să știți că mi-a fost foarte plăcut să vă spun primele rezultate obținute”.
Iulia Cojocariu
Actualitatea creştină, nr. 6/2018, Anul XXIX, pag. 27.
