Pe 4 martie 2024, Franța a devenit unica țară din lume în care avortul este un drept înscris în constituție.
Dreptul la viață nu-l primim de la părinți, de la societate, de la o orânduire politică democratică sau despotică, ci de la însuși Dumnezeu.
După ce mișcarea pro avort a câștigat teren pas cu pas în ultimii ani, la votul dat în plenul Adunării Naționale Franceze și-au dat largul concurs o mare parte a spectrului politic. Așa se face că minoritățile militante pro avort au reușit să modeleze majoritățile politice căldicele. În realitate, mult lăudata ireversibilitate istorică a procesului consfințit în Constituție, nu este decât un artificiu menit să-i descurajeze pe susținătorii dreptului natural la viață.
Într-un eseu intitulat Revoluție și contrarevoluție, filozoful Plinio Corrêa de Oliveira sugera că apogeul la care au ajuns mișcările favorabile avortului corespunde sfârșitului acestora, deoarece ele și-au epuizat argumentele. Postulatul lor de bază este că nu poate exista o lege superioară. Esența spiritului revoluționar constă în a urî din principiu orice inegalitate și orice lege, mai ales legea morală naturală. Astfel s-a ajuns la punctul maxim de a cristaliza un antiprincipiu, anume de a consemna în constituție că un rău intrinsec, cum este avortul, este un drept fundamental și prin urmare este un bine. Iată fărădelegea, un mare rău este luat drept un mare bine. Încălcarea legii morale naturale a fost ridicată la rang de lege, prin urmare ar trebui să fie observată de toți și de fiecare în parte.
Să amintim cutezanța de a merge dincolo de orice lege, de orice principiu. Supraomul lui Nietzsche – cel care a proclamat moartea lui Dumnezeu, prin urmare încetarea autorității și desființarea legii – nu are nevoie de vreo lege, căci se plasează dincolo de bine și rău. Cu ardoare, Nietzsche afirma că „ceea ce se săvârșește din iubire este dincolo de bine și de rău”. Iar astăzi, paradoxal, s-a ajuns la convingerea că uciderea unui nevinovat în sânul matern este un act de iubire.
Această mentalitate, stare de spirit, lovește în trupul Franței, al Europei și al lumii. Procesul revoluționar este ca o boală care macină acest trup, iată de ce apogeul înseamnă deopotrivă și falimentul. Mai este vreo scăpare? Desigur, dacă înțelegem că viața în societate nu înseamnă doar a avea un drept sau drepturi umane violate ori respectate, ci înainte de toate de a nu se contrapune suveranității pe care numai Dumnezeu o are asupra vieții. Creatorul îi dăruiește omului principiul de viață de care nicio orânduire politică sau juridică nu poate dispune în mod direct.
Cine refuză să-i dea lui Dumnezeu ceea ce i se cuvine îi va da ceea ce i se cuvine prin suferință.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 4/2024, Anul XXXV, p. 22.
