Cum să le cerem soţilor să trăiască după har, din credință? Cum să trăiască unitatea şi nedespărţirea căsătoriei, dacă totul se rezumă la capacităţile lor umane? Când reduc căsătoria la simpla dimensiune umană, atunci o încredinţez doar puterii omeneşti.
E ca şi cum căsătoria s-ar transforma într-un troc de genul îți dau ca să-mi dai: tu îmi faci bine mie, eu îţi fac bine ţie. În ziua în care unul sau altul începe să piardă ceva din al său 50% – că doar sunt egali, nu? – atunci va trebui să facă orice ca să recupereze pierderea. Când tratez căsătoria ca pe o pură afacere omenească, atunci o îndrept către slăbiciune şi fragilitate, o las în bătaia ispitelor, a greutăţilor, a diferenţei de caracter, a modului diferit de a vedea viața, educarea copiilor etc…
E adevărat că în cazul căsătoriei, chiar înainte de a considera credința, fie slabă sau puternică, se impune recunoașterea a trei aspecte fundamentale, numite și scopuri ale căsătoriei. În primul rând este promisiunea de a trăi fidelitatea conjugală, angajamentul de a nu trăda niciodată. Al doilea este promisiunea de a încheia o legătură de nedespărțit, indisolubilă, angajamentul de fi alături la bine și la greu pentru toată viața, și de a accepta că nici o lege, nici un judecător nu poate rupe această legătură. Al treilea privește rodnicia căsătoriei: anume de a fi deschiși față de viață, întrucât copiii sunt semnul unității depline dintre bărbat și femeie. Scopurile enumerate sunt de fapt înscrise în însăși natura omului, deoarece Dumnezeu le-a pus acolo și nu pot fi anulate. Fără recunoașterea acestor finalități, căsătoria în Biserică nu este posibilă.
Rostul credinței este de a-i lumina și a-i întări lăuntric pe cei ce se căsătoresc. A crede înseamnă fermitate și statornicie. De exemplu, în privința fidelității, nu crezi în căsătorie dacă nu alungi și nu stârpești din inimă dorința de a plăcea sau de a te mai întâlni cu altcineva. Or, nu crezi în căsătorie dacă încă de la început pui mii de condiții pentru a avea copii și aștepți ca celălalt să le accepte. Credința înseamnă abandon în mâinile Domnului.
În plus, căsătoria creștină conține chemarea la a crede și la a trăi din învățătura lui Cristos și a Bisericii. A avea sau a nu avea credință în Sfânta Cununie nu este totuna. Spre deosebire de căsătoria civilă sau de concubinaj, căsătoria creștină, implicând credința, contribuie la a scoate la iveală partea cea mai bună din om, îl ajută să îndure și să depășească dificultățile.
Căsătoria creștină este asemenea urcării pe munte, cere trudă și duce la dobândirea unei vigori nebănuite.
Pr. Fabian Măriuţ
Actualitatea creştină, nr. 3/2024, Anul XXXV, p. 22.
