În vederea celei de-a X-a Întâlniri Mondiale a Familiilor, desfășurată la Roma între 22-26 iunie, au fost pregătite șapte cateheze. Tema acestora este „Iubirea în familie: cale spre sfințenie”. Cele șapte cateheze tratează despre: 1. Vocația și familia; 2. Chemați la sfințenie; 3. Nazaret: a face din dragoste firescul vieții; 4. Toți suntem copii, toți suntem frați; 5. Tați și mame; 6. Bunicii și persoanele vârstnice; Te rog, mulțumesc, iartă-mă.
Prezentăm în continuare câteva extrase din aceste cateheze.
- Vocaţia şi familia
Dumnezeu ne-a chemat mai înainte de începutul timpurilor. Ceilalţi oameni ne cheamă pe numele dat de părinți şi chiar Dumnezeu ne cheamă cu acest nume. Când citim Sfânta Scriptură, cum vedem în repetate rânduri, descoperim că Dumnezeu cheamă în permanență bărbaţi şi femei, în moduri de El ştiute, ca să stabilească cu ei o relaţie şi ca să intre în viaţa lor. Astăzi Tatăl ne cheamă să-L urmăm pe Isus, căci prin El ne este dată viața biruitoare asupra morţii; viață care, dincolo de orice dificultate, merită să fie trăită deoarece ne poartă la viața veșnică. Cu puterea ce vine de la Duhul Sfânt, putem răspunde la chemarea lui Dumnezeu, care este unică pentru fiecare în parte.
Soțul și soția răspund la chemarea adresată de Dumnezeu prin sacramentul Căsătoriei. Specificul chemării este ca ei să se iubească unul pe altul aşa cum Dumnezeu îi iubeşte. Bineînțeles că da-ul pe care mirele şi mireasa îl pronunţă în ziua nunții urmează să treacă zi de zi prin truda de a se iubi unul pe altul în ciuda fragilităților și a slăbiciunilor. Asta înseamnă că numai cu ajutorul harului lui Cristos poate fi susţinută chemarea la Iubire. Prin urmare soţii au o permanentă nevoie de har, care primit zi de zi îi ajută să înveţe treptat, cu perseverență tenace și răbdare smerită, să se iubească unul pe altul aşa cum îi iubeşte Isus. E o mare alinare să știi că, în ciuda greutăţilor inerente şi a momentelor grele care sunt inevitabile, prezenţa lui Cristos este un sprijin esenţial şi un confort fără seamăn. Vocea lui Cristos, care se dă prin Cuvânt, îi cheamă în permanenţă, îi mângâie şi îi încurajează de-a lungul drumului vieţii.
- Chemaţi la sfinţenie
Familia creştină ia naştere din hotărârea unui bărbat şi a unei femei de a parcurge împreună un drum de viaţă susținut de harul lui Cristos. Odată cu această decizie viața conjugală, cu noutăţile şi provocările inerente, devine, aşa cum spune şi ritul Căsătoriei, calea lor de sfinţire şi, prin urmare, un drum privilegiat către sfinţenie. Chiar dacă viața de familie se compune adeseori din legături complexe, uneori anevoioase, rămâne totuşi locul cel mai potrivit şi favorabil în care se poate vedea lucrarea Duhului lui Dumnezeu. În familie inimile se convertesc ajungând până la punctul de a se iubi aşa cum le iubeşte Cristos.
În vremuri mai îndepărtate, dar și mai recente, întâlnim copii, adolescenți, tineri, văduvi și soți care ne arată că sfinţenia este posibilă la orice vârstă şi pentru orice stare de viață: să ne gândim de exemplu la micuța Laura Vicuña – o sfântă la doisprezece ani, la tânărul Pier Giorgio Frassati, sau la părinții sfinţi ai Terezei de Lisieux. Povestea sfinților de alături, de la uşa vecină, ne aparține, ne este foarte aproape, suntem noi înșine. Poate şi noi avem de-a face cu unul dintre ei?
- Nazaret: a face din dragoste firescul vieţii
Orice familie îşi poate afla chemarea privind către Sfânta Familie de la Nazaret, Isus, Iosif și Maria. În această lumină ea poate înţelege mai bine cine este, cum să păşească pe calea vieţii şi cum să trăiască mai intens bucuria Evangheliei. Să nu uităm nicio clipă că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, a trăit ani îndelungaţi în sânul unei umile familii şi că el vrea să-şi facă simţită prezenţa în cele mai umile şi simple locuri.
Timpul petrecut de Isus la Nazaret în sânul Sfintei Familii aruncă o nouă lumină asupra vieţii de familie: rutina zilnică, aparent neînsemnată şi fără de rost a vieţii cotidiene, poate fi calea pe care se împlineşte chemarea specifică a familiei, anume de a face ca dragostea să fie firescul vieţii
Oare gândim întotdeauna astfel? Anume că tot ceea ce trăim în fiecare zi acasă, la serviciu, la școală, chiar dacă nu pare a fi în strânsă legătură cu misiunea transmiterii credinței, este de fapt calea prin care „încercăm să facem loc dragostei nu urii, prin care facem ca întrajutorarea să fie firescul şi nicidecum indiferența sau vrăjmășia”. Aşa cum s-a întâmplat în cei treizeci de ani la Nazaret, la fel se poate întâmpla și în propriile noastre familii și ambiente de viață.
Ca să ne desăvârşim chemarea și să facem ca dragostea să fie firescul vieţii trebuie să-i facem neapărat loc lui Isus. „Înseamnă să înveți să-l descoperi pe Isus pe chipurile celorlalți, în vocile lor, în rugămințile lor” (Evangelii Gaudium, 91).
Orice relaţie umană este o bună şi favorabilă ocazie de a evidenţia legătura cu Cristos, căci în întâlnirea cu aproapele există mereu posibilitatea de a întâlni chipul lui Cristos, vocea sa, rugămințile sale.
A face ca dragostea să fie firescul vieţii este contribuţia de neînlocuit pe care familia o aduce lumii. Prin căutarea acestei normalităţi creştem în adevărata dragoste şi în autentică solidaritate. Nicio altă şcoală nu poate învăţa mai bine decât familia ce este adevărata dragoste, autentică şi demnă de încredere.
- Toți suntem copii, toți suntem frați
Într-o familie există roluri diferite, însă ceea ce ne uneşte pe toţi e faptul că toți suntem copii! Nimeni nu alege să se nască. Fiecare își datorează existența și viața unei mame și unui tată. Nu ne putem da viață nouă înșine, putem doar să o primim și să o păstrăm. Viața este un mister care ne luminează chipul atunci când sub ochii noştri vedem viaţa copiilor abia născuţi; în acel moment descoperim că există ceva care ne depăşeşte, ceva mai mare. Acel băiat, acea fetiță sunt dovada unui mister al vieții care depinde doar parțial de noi; l-am iubit/am iubit-o înainte de a-l/o vedea.
Familia este vatra în care învăţăm să trăim fraternitatea la care, în calitate de copii ai unicului Tată, suntem chemaţi cu toţii. Legăturile din familie, dintre fraţi sunt locul unde învăţăm să conveţuim ca oameni şi cum să conviețuim în societate. Cel mai probabil nu ne dăm seama mereu de acest lucru, dar tocmai familia introduce fraternitatea în lume! Pornind de la această primă experiență de fraternitate, hrănită de afectele și de educația familială, stilul fraternității iradiază ca o promisiune asupra întregii societăți și asupra raporturilor dintre popoare.
Binecuvântarea pe care Dumnezeu, în Isus Cristos, o revarsă asupra legăturilor fraterne dilată într-un mod inimaginabil fraternitatea, făcând-o capabilă să depășească orice diferență de națiune, de limbă, de cultură și chiar de religie. Gândiți-vă ce devine legătura dintre oameni, chiar foarte diferiți între ei, când pot să spună despre un altul: „Acesta este ca un frate, aceasta este ca o soră pentru mine!” Este frumos acest lucru! Istoria a arătat suficient, de altfel, că libertatea și egalitatea, fără fraternitate, se pot umple de individualism și de conformism, chiar de interes personal.
- Taţi şi mame
În a deveni tată şi mamă există o chemare frumoasă și puternică. Chemarea constă în a împărtăși cu Dumnezeu puterea iubirii de a da viață, în trup și în duh. Ea durează de-a lungul întregii vieţi şi în orice împrejurare. Dragostea dintre bărbat și femeie este întotdeauna rodnică, chiar și atunci când nu apar copii din legătura lor ori când soţii ajung la o vârstă înaintată, căci soţii pot naşte necontenit copii ai lui Dumnezeu.
Așadar, prima necesitate este tocmai aceasta: ca tatăl să fie prezent în familie. Să fie aproape de soție, pentru a împărtăși toate, bucurii și dureri, speranțe şi trude. Și ca să fie aproape de copii în creșterea lor: când se joacă și când sunt silitori, când sunt neatenţi și când sunt neliniștiți, când vorbesc și când sunt taciturni, când îndrăznesc și când le este frică, când fac un pas greșit și când regăsesc drumul; tată prezent, mereu. A spune prezent nu este același lucru cu a controla! Pentru că tații prea înclinați spre control îi anulează pe copii, nu îi lasă să crească. (…) Un tată bun știe să aștepte și știe să ierte din adâncul inimii. Desigur, știe și să corecteze cu fermitate: nu este un tată slab, îngăduitor, sentimental. Tatăl care știe să corecteze fără a inhiba este același care știe să ocrotească fără a se cruța.
O societate fără mame ar fi o societate inumană, pentru că mamele știu să mărturisească mereu, chiar și în momentele cele mai rele, duioșia, dedicarea, forța morală. Mamele transmit adesea și simțul cel mai profund al practicii religioase: în primele rugăciuni, în primele gesturi de devoțiune pe care un copil le învață este înscrisă valoarea credinței în viața unei ființe umane. Este un mesaj pe care mamele credincioase știu să îl transmită fără multe explicații: acestea vor veni după aceea, însă germenul credinței se află în acele prime momente, foarte prețioase. Fără mame, nu numai că nu ar exista noi credincioși, dar credința ar pierde bună parte din căldura ei simplă și profundă.
- Bunicii şi persoanele vârstnice
Bunicii și persoanele vârstnice fac parte din familiile noastre. Imperativa cultură a rebutului din vremurile de faţă înclină să considere persoanele în vârstă de mică importanţă și chiar nesemnificative pentru societate, dar şi bătrânețea este o etapă a vieţii în care răspundem chemării lui Dumnezeu. E vorba, desigur, de un răspuns nou, diferit, dar în unele privințe mai matur.
Într-un anume fel putem compara bătrâneţea cu viaţa Sfintei Familii de la Nazaret, caracterizată de umile și simple gesturi cotidiene trăite în ascuns, în tăcere și într-o stare de aparentă irelevanță pentru istoria lumii. Vârsta a treia este etapa vieţii în care devenim mai nevoiași, cu un grad mai redus de independenţă, etapa în care sporeşte gustul pentru rugăciune și dialog cu Dumnezeu. Bătrâneţea este, fără îndoială, un timp privilegiat și favorabil de har și de sfințire.
Dragi bunici, dragi bătrâni, să mergem pe urmele acestor bătrâni extraordinari! Să devenim și noi nişte poeți ai rugăciunii: să dobândim gust în a ne găsi cuvintele de rugăciune pe care să le punem în lumina a ceea ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu. Este un mare dar pentru Biserică rugăciunea bunicilor și a bătrânilor! Rugăciunea bătrânilor și a bunicilor este un dar pentru Biserică, este o bogăție! E ca o injecție de înțelepciune pentru întreaga societate umană: pentru acea parte care este prea prinsă cu treburi, prea ocupată, prea distrată. Cineva trebuie să cânte pentru această parte, să cânte semnele lui Dumnezeu, să proclame semnele lui Dumnezeu, să se roage pentru aceasta! (…) Un mare credincios din secolul trecut, din tradiția ortodoxă, Olivier Clément, spunea: „Civilizația care nu se mai roagă este civilizația în care bătrânețea nu mai are sens. E teribil, deoarece noi avem nevoie înainte de toate de bătrâni care se roagă, căci vârsta înaintată ne este dată pentru aceasta.” Avem nevoie de bătrâni care să se roage, pentru că bătrânețea ne este dată tocmai pentru aceasta. Este o rugăciune frumoasă rugăciunea bătrânilor.
- Te rog, mulțumesc, iartă-mă
Aceste modalităţi de adresare deschid calea către un trai bun în familie, spre a trăi în pace. Deşi sunt cuvinte simple, nu sunt uşor de pus în practică! Conţin multă putere: puterea de a menține casa unită chiar și atunci când apar mii de probleme. Totuşi, dacă ele lipsesc, pot apărea fisuri în pereţii casei ce se pot lărgi într-atâta încât să ducă chiar la prăbuşirea ei!
Ştim din experiență că viața de familie nu trece doar prin momente minunate și luminoase. De-atâtea ori greutăţile și încercările vieții fac ca drumul familiei să fie întunecat și dificil. Uneori e nevoie de luptă pentru a rămâne împreună, alteori relațiile în familie nu merg cu uşurinţă ori sunt prea pline de griji, alteori relația de cuplu trece prin momente de dezamăgire și frustrare ori este marcată de „mii de forme de abuz și subjugare, de seducție înșelătoare și de ignoranță umilitoare, luând chiar forme dintre cele mai dramatice şi violente”.
Însuşindu-şi aceste trei cuvinte – te rog, mulțumesc, iartă-mă – fiecare membru al familiei se află în situaţia de a-şi recunoaşte limitele. Cine-şi recunoaşte slăbiciunile se pune în condiţia de a nu-şi domina aproapele, de a nu mai avea pretenţia de a-l poseda.
Te rog, mulțumesc, iartă-mă sunt trei cuvinte foarte simple, care ne îndreaptă în mod concret paşii pe calea sfințeniei și a înaintării în iubire. De altfel, acestea erau cuvinte tipice stilului lui Isus Cristos, care cere voie ca să intre, care mulțumește neîncetat Tatălui şi care ne învață să ne rugăm zicând: „Şi ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noştri” (Mt 6,10).
Citiți catehezele integral pe site-urile arcb.ro sau profamilia.ro.
Actualitatea creştină, nr. 7/2022, Anul XXXIII, p. 28-31.
