Timpul pascal de 50 de zile, un timp plin de viaţă şi de lumină, îşi găseşte împlinirea liturgică în sărbătoarea Rusaliilor, întocmai ca în Biserica primară. Însă de-a lungul istoriei, acest timp a suferit mutaţii.
Începând cu secolul al VII-lea, din considerente mai mult pioase decât teologice, Rusaliile, ba chiar mai mult, şi Înălţarea, s-au separat de Timpul pascal, devenind sărbători şi timpuri distincte, cu octave proprii. Mai mult, cei mai în vârstă îşi amintesc că duminicile de după încheierea Timpului pascal erau numite „după Rusalii”, întocmai ca în tradiţia bizantină: duminica I după Rusalii, duminica a II-a după Rusalii ş.a.m.d., până la un total de 24 de duminici după Rusalii. S-a vrut atât de mult sublinierea importanţei sărbătorii Rusaliilor, care marca naşterea Bisericii şi răspândirea ei în lume cu forţa Duhului Sfânt, încât s-a produs gradual o ruptură nu doar teologică, ci şi liturgică între Înviere şi Coborârea Duhului Sfânt. Conciliul Vatican al II-lea a corectat această inconsistenţă şi ruptură teologică nenecesară, reîntorcându-se la tradiţia originară, abolind timpul şi Octava Rusaliilor, reîntregind astfel Timpul pascal.
Etimologia
În majoritatea limbilor, sărbătoarea Rusaliilor îşi preia numele de la originalul grec Pentekoste, care înseamnă a 50-a (zi), făcând evident trimitere la evenimentul biblic al coborârii Duhului Sfânt, petrecut la 50 de zile după Învierea lui Isus. Astfel avem în limbile de circulaţie internaţională: Pentecost, Pentecôte, Pentecoste, Pentecostes. În limba română, termenul de „Rusalii” nu aduce însă cu nimic din cele de mai sus. Atunci de unde vine? La Roma, cu precădere în Bazilica Santa Maria ad Martyres, cunoscută publicului larg drept Panteonul, exista un obicei impresionant care se mai păstrează şi astăzi: în timpul Liturghiei de Rusalii, prin deschiderea centrală din tavan se lăsau să cadă petale roşii de trandafir, care aminteau de Duhul Sfânt coborât sub formă de limbi de foc asupra apostolilor în Cenacol. Această ceremonie se numea la Roma Rosalia, ceremonia trandafirilor. Acest obicei a plăcut şi lumii bizantine, care a tradus în greacă numele ceremoniei, Rousalia. De aici avem numele sărbătorii în limba română.
Origine şi evoluţie
La evrei, în vremea lui Moise, sărbătoarea Rusaliilor sau a Săptămânilor cum o numeşte Pentateuhul – deoarece era celebrată exact la şapte săptămâni după Paşti – avea drept scop să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru roadele pământului a căror recoltare tocmai se încheia. Mai târziu tradiţia rabinică a adăugat sărbătorii o nouă valenţă, de comemorare a promulgării Legii pe muntele Sinai, care a avut loc la 50 de zile după ieşirea evreilor din Egipt.
În istoria evanghelică, a 50-a zi după Paşti a fost marcată de trei evenimente de importanţă capitală: revărsarea miraculoasă a Duhului Sfânt asupra apostolilor, întemeierea oficială a Bisericii şi începutul răspândirii ei în lume, toate trei fiind, conform promisiunilor Mântuitorului, încoronarea operei sale de mântuire.
Când a fost introdusă sărbătoarea Rusaliilor în calendarul creştin? Nu se poate şti precis. Sfântul Paul aminteşte de Rusalii în 1Cor 16, 8: „Voi rămâne totuşi la Efes până la Pentecoste, căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă”. Dar nu se ştie dacă este vorba de Rusaliile creştine sau iudaice. Cele mai vechi documente începând cu Epistola Apostolorum menţionează Rusaliile, dar ca o încheiere solemnă a Quadragesimei pascale. Eusebiu, amintind că în acea zi a murit Constantin cel Mare, numeşte Rusaliile omnium festivitatum maximam, cea mai mare dintre toate sărbătorile. Meliton din Sardes şi Tertulian amintesc sărbătoarea Rusaliilor ca încheierea timpului de după Înviere, 50 de zile care ne spun ei că erau văzute ca o unică zi solemnă de sărbătoare.
Era natural ca bucuria sfântă a perioadei pascale să se accentueze în mod deosebit în ultima zi. După mărturia Egeriei, în ziua Rusaliilor, slujbele religioase la Ierusalim se desfăşurau aproape fără întrerupere din zori şi până către miezul nopţii. Din predicile Sfântului Augustin aflăm că bisericile deveneau neîncăpătoare în această zi. Sărbătoarea a luat amploare la începutul secolului al IV-lea prin practica, ce s-a impus, de a se administra în vigilia nocturnă a acestei solemnităţi Botezul celor care nu putuseră să-l primească în noaptea de Paşti. Serviciul liturgic din vigilia Rusaliilor era similar cu cel din vigilia pascală; în unele biserici din Galia era inclus şi ritul binecuvântării focului şi a lumânării pascale.
Una dintre creaţiile liturgice cele mai valoroase legate de această solemnitate este imnul Veni, Creator spiritus atribuit lui Raban Maur, abate de Fulda († 856), dar care cel mai probabil aparţine unui preot necunoscut din timpul său.
Un obicei general în Evul Mediu era acela ca în ziua de Rusalii să se facă să cadă de sus în biserică, în timp ce se cânta secvenţa la liturghie, trandafiri, flori sau chiar fuioare de cânepă aprinsă imitând limbile de foc care au coborât asupra apostolilor. În unele biserici se dădea drumul să zboare la porumbei şi alte păsări la Gloria.
Între timp s-a adăugat la Rusalii şi o octavă; ultima reformă liturgică a suprimat-o.
Secvenţa a rămas obligatorie pentru toate liturghiile din duminica Rusaliilor.
Celebrarea Rusaliilor astăzi
Este adevărat că noul Liturghier a conservat o celebrare foarte demnă a solemnităţii Rusaliilor, dar este foarte evident şi faptul că nu vrea să emfatizeze peste măsură această sărbătoare. Aceasta pentru a sublinia mai bine unitatea Timpului pascal, pentru care Rusaliile reprezintă doar încheierea naturală. În acest mod este restabilită, din motive atât teologice, cât şi pastorale şi liturgice, tradiţia antică.
Liturghierul prevede şi o Liturghie de vigilie, sâmbătă seara. Pentru această Liturghie au fost propuse 4 lecturi la alegere din vechiul Testament: 1) Geneză 11, 1-9, istorisirea cu Turnul Babel şi amestecarea limbilor, 2) Exod 19, 3-8.16-20, Domnul coboară pe muntele Sinai pentru a proclama o alianţă pentru poporul său, 3) Ezechiel 37, 1-14, viziunea oaselor goale şi promisiunea Domnului că îşi va trimite peste ele Duhul pentru a le reda viaţa, 4) Ioel 3, 1-5, Domnul asigură că îşi va revărsa Duhul peste toţi oamenii. În anumite ţări, precum Italia, este prevăzută şi o rugăciune proprie după fiecare dintre aceste lecturi, amintind de practica identică din noaptea de Paști. Liturghierul roman oferă şi două colecte la alegere. Prima este luată din Sacramentarul Gelasian, a doua din Liturghierul din 1952, mai precis colecta din Vigilia de Rusalii, care şi ea este preluată la rându-i din Sacramentarul Gregorian. Rugăciunea Asupra darurilor este o compoziţie bazată pe textele din Sacramentarul din Angoulême şi Sacramentarul Leonian. Rugăciunea de după împărtăşanie vine din Missalul din Bobbio.
Pentru Liturghia din timpul zilei, la fel, s-a optat pentru reintroducerea rugăciunilor antice, provenite din sacramentarii.
La sfârşitul Liturghiei din ziua de Rusalii diaconul sau preotul spune: „Ite missa est, alleluia, alleluia”. Iar răspunsul: „Deo gratias, alleluia, alleluia”.
Lumânarea pascală care, de la reforma liturgică tridentină, se stingea după Evanghelia de la Liturghia Înălţării, acum se stinge la terminarea Timpului pascal, şi se recomandă să fie păstrată în baptisteriu cu cinstea cuvenită, pentru ca de la flacăra ei să se aprindă lumânările noilor botezaţi la celebrarea botezului.
„Vino, Duhule Sfinte,
şi trimite din înaltul cerului
o rază din lumina ta.
Vino la noi, părinte al săracilor.
Vino, împărţitorule de daruri.
Vino, lumina inimilor noastre.
Cel mai bun mângâietor,
oaspete dulce al inimii
şi suavă desfătare.” (din Secvența de Rusalii)
Pr. Gabriel Anghel
Actualitatea creştină, nr. 5/2021, Anul XXXII, p. 8-9.
