„Schimbarea modului nostru de gândire, a modului nostru de a simți. Inima noastră, care era lumească, păgână, devine acum creștină prin puterea lui Cristos: schimbare, asta înseamnă convertirea. Schimbarea modului de a acționa: lucrările tale trebuie să se schimbe. E o schimbare, dar nu una făcută superficial. E o schimbare pe care o operează Duhul Sfânt, dinlăuntru. Și pe care sunt chemat să mi-o însușesc, pentru ca Duhul Sfânt să poată acționa. Asta înseamnă bătălie, luptă! Creștinii indiferenți, care nu luptă, nu există”. (Papa Francisc, predică la Casa Sf. Marta, 26 octombrie 2017)
Invitat: Pr. Iosif Tiba (n. 1969), preot romano-catolic, doctor în teologie, autor al volumelor: „Ingredientele fericirii. Ce trebuie să știm ca să fim fericiți” (2007), „Limitele revoltei în fața suferinței” (2014), „Recurs la normalitate” (2015), „Dumnezeu coboară în suferința omului” (2015)
Moderator: Claudia Stan
Convertirea nu e automântuitorism. Cred că se cuvine să clarificăm asta, pentru că trăim într-o cultură a eficienței, a măsurării obsesive a succesului personal. Nu noi suntem principalii autori ai convertirii noastre, iar a înțelege asta e un semn de maturitate spirituală. Pe de altă parte, vorba Sfântului Augustin, „Acela care ne-a creat fără voia noastră nu ne va mântui fără voia noastră”. Cât e har și cât e participare personală în lucrarea de convertire?
I.T.: A se converti nu înseamnă perfecționism, nu înseamnă a face totul prin forțele proprii, nu înseamnă să nu ai fragilități sau căderi, nu înseamnă să-ți arăți mușchii personali. A se converti înseamnă a se lăsa atins de Dumnezeu și iubit de el, căci, de multe ori, nu ne lăsăm iubiți de el, nu știm să ne lăsăm iubiți de el și avem nevoie de harul său, de vindecarea sa ca să ne lăsăm iubiți. După ce primim iubirea lui Dumnezeu, vom putea și noi, la rândul nostru, iubi cu iubirea lui Dumnezeu, iar atunci viața noastră se va schimba puțin câte puțin, trecând de la egoism la dăruire de sine.
Aș spune că evanghelia ne oferă o cheie de abordare a procesului convertirii personale la Cristos și la Învierea sa în episodul vindecării lunaticului, relatat de toate cele trei texte sinoptice. Un prim punct de vedere din acest episod este cel al lui Isus, care li se adresează ucenicilor: „Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați spune muntelui acestuia: «Mută-te de aici acolo» și el s-ar muta. Și nimic nu v-ar fi imposibil” (Mt 17,20). Deci, nu ne convertim pentru că nu avem cu adevărat credință (chiar dacă ne batem cu pumnul în piept că suntem mari creștini)?
I.T.: Omul, în mod structural, poartă în el nevoia de a crede în ceva și, mai mult de atât, de a crede în cineva. Nevroza epocii noastre este vidul existenţial, adică sentimentul că viaţa materialistă şi trepidantă în care trăim nu mai are sens. Lumea de astăzi suferă de o lipsă de sens, de o boală a sufletului şi a inimii. Există creştini care se refugiază în spiritualul pur şi idealismul deconectat de realitate, care într-un fel neagă întruparea Fiului lui Dumnezeu şi care conduce la o prăbuşire brutală şi bruscă, după ani de falsă credință și falsă perfecţiune virtuoasă. În viaţa spirituală există un pericol subtil de a voi mai mult sau mai puţin conştient să fugi de uman, pentru a te refugia într-un univers spiritual pur, care este fals. Credința despre care vorbește Cristos este credința ancorată în real, credința care nu fuge de realitate, credința care asumă realitatea și o oferă puterii transformatoare a lui Dumnezeu. Este important să nu uităm că ea, credința, este un dar, este un har dat de Dumnezeu și care trebuie cerut în rugăciune. Credința nu este credulitate, nu este un act magic, nu este o baghetă magică, ci este un act liber de abandonare față de iubirea atotputernică a Celui Răstignit și Înviat. Credința nu înseamnă renunțare la efortul și acțiunea personală, ci oferirea propriei acțiuni providenței lui Dumnezeu.
Al doilea punct de vedere, în aceeași pericopă a vindecării lunaticului, e cel al tatălui acestuia: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Mc 9,24). Spune Nicolae Steinhardt despre această invocație: „Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată. […] Dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esența divină a creștinismului”. Cum pot să ne ajute vorbele acestea să ne convertim?
I.T.: După cum spuneam, credința este un dar, un har oferit de Dumnezeu omului. Desigur, este nevoie și de conlucrarea omului, este nevoie de deschiderea inimii sale. Credința este răspunsul omului la inițiativa și acțiunea lui Dumnezeu pentru a-l mântui pe om. Când omul realizează cât este de slab și neputincios – chiar și în ceea ce depinde de el – pentru a răspunde lui Dumnezeu, atunci această conștiință a slăbiciunii sale îl face să-i ceară lui Dumnezeu ajutorul în toate etapele demersului său. Credința este un act uman care în toate etapele desfășurării sale are nevoie de susținerea și de acțiunea harului lui Dumnezeu. Credința omului are nevoie de multe ori să fie purificată, are nevoie să se maturizeze, iar acest lucru se face tot cu ajutorul harului și acțiunii lui Dumnezeu. „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” reprezintă un act de totală umilință și abandonare în mâinile lui Dumnezeu, care nu poate să nu miște inima lui Dumnezeu.
Lumea contemporană e una care prețuiește mai mult acțiunea (a face) decât contemplația (a fi). Suntem într-atât de ocupați încât nu mai avem timp să trăim. Cum ne convertim faptele la adevărul Învierii, cum să fim Marta neuitând să fim Maria?
I.T.: În civilizația noastră hiperactivă şi bazată pe randament, rugăciunea pare un comportament atât de puţin natural! Fără a fi prea conştienţi noi, creștinii, acceptăm ideea că este mai important să facem lucruri, să organizăm activităţi decât să ne rugăm. Esenţialul este să dăruim timp lui Dumnezeu, chiar dacă ne plictisim. A ne ruga înseamnă înainte de toate a nu face nimic particular, ci a persevera şi a fi statornic în această atitudine de rugăciune. Rugăciunea este locul descoperirii şi prieteniei cu sărăcia noastră. În faţa lui Dumnezeu trebuie să fim ca un vas gol care așteaptă să fie umplut. Rugăciunea e chemată să fie apostolică, iar apostolatul să fie contemplativ. Noi căutăm sfințirea noastră proprie prin sfințirea aproapelui nostru. Se poate întâmpla să ne rugăm privind chipurile persoanelor din faţa noastră, pe care nu le cunoaştem, în metrou sau pe stradă. Aici este vorba de rugăciunea în marile oraşe, de a ne ruga în gălăgia lumii. Dar pentru a ne ruga în gălăgia lumii trebuie să perseverăm în a acorda timp singurătății, tăcerii, rugăciunii. De fapt, nu putem să ajungem la o reală intimitate cu Dumnezeu fără un timp de rugăciune în tăcere, de rugăciune a inimii. Putem începe prin 15 minute pe zi, apoi 30 de minute, apoi o oră. Există tați de familie care seara, după ce îşi culcă copiii, își iau o jumătate de oră de tăcere numai pentru a-l întâlni pe Dumnezeu care se află în inima lor. Dacă ne decidem, de pildă, pentru o jumătate de oră de rugăciune, e bine să ne ţinem de acest lucru, ceea ce presupune o oarecare disciplină, căci tot timpul ni se pare că avem lucruri mai urgente de făcut. Dar dacă noi suntem fideli acestui timp de rugăciune în tăcere, ne vom da seama că acest timp ne transformă… Vom observa că şi activitatea noastră apostolică devine rodnică. Ispita noastră de astăzi este de a voi să facem prea multe lucruri pentru Cristos, dar fără Cristos. Cineva spunea că rugăciunea este asemenea a două priviri de foc care se consumă în tăcere din iubire: de aceste priviri avem nevoie pentru ca faptele noastre să fie convertite.
Nu știu cât de des conștientizăm și mărturisim păcatele prin omisiune. Dar cred că atunci când avem prezentă în inimă Învierea, ar trebui să ne fie ceva mai greu să nu facem binele pe care îl putem face.
I.T.: Dumnezeu ne dăruiește toată ființa lui, dorește să fie al nostru cu totul. Fericirea lui Dumnezeu este să se dăruiască cu totul, pentru ca noi să îl posedăm cu totul. Refuzul omului de a primi iubirea lui Dumnezeu este înainte de toate suferința lui Dumnezeu înainte să fie suferința omului: pentru acest refuz, Dumnezeu a suferit pe cruce. Când omul refuză iubirea, nu omul este acela care moare, ci Dumnezeu. Acela care ne iubește este Dumnezeu. Iar iubirea lui a explodat, ca să folosesc un termen șocant, în Învierea lui Cristos, prin care Dumnezeu se face prezent fiecărui om. Nu există alt păcat decât acela de a refuza această iubire oferită și dăruită gratuit. A fost nevoie ca apostolii să aștepte și să transpire ca să ajungă în Paradis, în timp ce tâlharul cel bun nu a trebuit să aștepte, el s-a oferit iubirii și a fost primul sfânt, a deschis porțile Paradisului. Nu este ușor să credem în iubirea lui Dumnezeu, căci dacă ar fi ușor toți am fi sfinți, ca Sfânta Fecioară Maria: numai ea a crezut și s-a abandonat în mod total iubirii lui Dumnezeu. Deci ceea ce ne ajută și ne dăruiește putere să facem binele pe care îl putem face și să evităm păcatele de omisiune este exercițiul prezenței și al abandonării în brațele Celui Înviat. Primirea, experimentarea din ce în ce mai mult și fără rezerve a acestei iubiri infinite a lui Dumnezeu pentru noi este ca un medicament ce ne ajută să conștientizăm păcatele de omisiune și ca un combustibil ce ne dăruiește puterea să facem binele pe care-l putem face.
Convertirea nu este o cetate care se cucerește o dată pentru totdeauna. Nu putem spune niciodată: „Gata, sunt pe deplin convertit, nu mai am ce lucra la capitolul ăsta”. Și, cu toate astea, cădem adesea în ispita de a ne autoîndreptăți precum fariseul din templu: ce buni suntem noi, cum mergem noi în fiecare duminică la biserică, câte rugăciuni facem noi… Adică ne considerăm pe deplin convertiți. Oare ne putem stabili câteva mecanisme zilnice de atenționare cu privire la neconvertirile noastre, la împietririle noastre?
I.T.: Prin infinitatea iubirii lui Dumnezeu, prin atotputernicia crucii lui Cristos, toate păcatele oamenilor sunt distruse, tot abisul păcătoșeniei omului este umplut și nu rămâne decât iubirea lui Dumnezeu. Ce sunt păcatele oamenilor în balanță cu iubirea infinită a lui Dumnezeu? Dar omul crede mai mult în el însuși și în propriile sale virtuți. De aceea, rămâne singur cu virtuțile sale și, în final, nu găsește în mâinile sale decât frunze moarte. Oamenii cred în tot și în toate mai puțin în Dumnezeu. Dar niciun om și nici un lucru nu poate mântui. Cauza principală a împietririi inimii noastre este lipsa de încredere și de abandonare în Dumnezeu. Să reflectăm un pic. Cine este acela care ne iubește? Nu este o simplă creatură, fie ea și cea mai desăvârșită. Acela care ne iubește este Dumnezeu, este Infinitul, este Cel Veșnic. Nu putem să fugim mereu de iubirea lui Dumnezeu, căci este obositor. Dumnezeu nu vine după noi să ne facă reproșuri, el nu așteaptă decât să-i deschidem inima, să-i facem din ea un loc de odihnă. Așadar, un alt antidot pentru împietrirea inimii noastre este să-i deschidem inima lui Cristos și atunci el va deveni pentru noi unica prezență de iubire. Adesea suntem blocați de eul nostru, de orgoliul nostru. Credem încă în noi înșine, și nu în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, în ciuda sărăciei noastre. Iată un alt medicament împotriva neconvertirii: umilința.
Spus fără menajamente, neconvertirea e semn al necredinței în Înviere, după cum convertirea permanentă nu e altceva decât o înviere zilnică, de fiece clipă, cu Isus. Nu ne e ușor să recunoaștem, dar uneori abandonăm lupta convertirii. Spiritualitatea răsăriteană are termenul aceasta deosebit de expresiv: trezvie. Cum să rămânem conectați conștient la convertirea noastră?
I.T.: În mod spontan îmi vine un răspuns foarte simplu, dar care este cel mai dificil de pus în practică și diavolul face tot posibilul să nu-l punem în practică. Este vorba despre viața de rugăciune și nu vorbesc doar despre niște acte repetitive și formule rostite zilnic, uneori în mod mecanic. Viața de rugăciune este mult mai mult de atât, este o atitudine, un spirit, un mod de a fi prin care inima noastră este orientată zilnic spre dialogul, vorbirea cu Dumnezeu. Este important să alegem în fiecare zi să dăruim un timp rugăciunii, să alegem să ne rugăm așa cum alegem zilnic să facem atâtea multe alte lucruri. Cu cât mă voi ruga mai fidel zilnic, va crește în mine și dorința de rugăciune și voi savura tot mai mult gustul dialogului cu Dumnezeu. Rugăciunea este respirația zilnică a sufletului, fără de care, încetul cu încetul, sufletul moare. A ne ruga zilnic înseamnă, într-un fel, a-l respira zilnic pe Dumnezeu, a ne face prezenți prezenței lui Dumnezeu. Rugăciunea ca prezență la prezența lui Dumnezeu ne face să fim conectați și să ne reconectăm mereu la Cristos, la Învierea lui, conștientizându-ne nevoia de convertire permanentă.
Actualitatea creştină, nr. 5/2018, p. 28-31
