Am recitit Cuvântul de bun venit pe care, în mai 1999, i l-am adresat Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea la sfârşitul Sfintei Liturghii de la Podul Izvor. Îi spuneam atunci Suveranului Pontif: Bine aţi venit, Sfinte Părinte, pe pământul nostru românesc, pământ de har şi de păcat, pământ de milostivire, de căderi, pământ ca oricare altul, dar pentru noi pământ sfânt. Nu ştiu cum mi-au venit atunci aceste cuvinte, dar le-aş spune şi acum Papei Francisc în numele nostru, al tuturor, credincioşi din Arhidieceză şi din alte părţi ale ţării, preoţi şi persoane consacrate, oameni de bunăvoinţă şi toţi care simt în sufletul lor bucuria că Urmaşul Sfântului Petru vine la noi ca pelerin al iubirii părinteşti şi ca mărturisitor al milostivirii lui Dumnezeu.
La începutul lunii mai am avut bucuria să-l ascult pe Sfântul Părinte Papa Francisc vorbind la Liturghia celebrată la Sofia în faţa credincioşilor bulgari adunaţi acolo în număr mare. Mare mi-a fost mirarea să-l aud pe Papa Francisc reluând şi explicând cele notate de Sanctitatea Sa în Christus vivit, Exortaţia apostolică postsinodală:
Cristos trăieşte. El este speranţa noastră şi cea mai frumoasă tinereţe din această lume… El trăieşte şi te vrea viu. El este în tine; El este cu tine şi nu te părăseşte niciodată. Oricât ai putea tu să te îndepărtezi, alături de tine este Cel Înviat care te cheamă şi te aşteaptă să o iei de la capăt. Când te simţi îmbătrânit din cauza tristeţii, a căutărilor, a fricilor, a îndoielilor sau a eşecurilor, El este acolo pentru a-ţi da din nou putere şi speranţă (nr. 1-2).
A subliniat în atâtea feluri cele tocmai citate mai sus şi nu simţeam că face o predică, o meditaţie, ci mai degrabă găseam că-ţi dădea ceva din viaţa lui, din cele pe care le trăieşte şi le nutreşte în fiecare zi. Reveneau cuvintele: Cristos trăieşte; El este în tine, cu tine; te cheamă, te aşteaptă să o iei de la capăt; de te-ar încerca tristeţea, răutăţile, fricile, îndoielile şi eşecurile, fii sigur că Cel înviat este acolo pentru a te întări; tot ce atinge El devine nou, se umple de viaţă. Cuvintele Papei Francisc desenau parcă liniile dialogului cu Dumnezeu, Cel mereu prezent, mereu chemând, mereu aşteptând, surprinzând şi întărind.
Iubiţi fraţi şi surori, am amintit mai sus Exortația Sfântului Părinte Christus vivit, însă trebuie să pomenim şi celelalte scrieri ale acestui mare şi sfânt Papă ca să înţelegem mai bine pe cine primim acum în ţara noastră şi care sunt învăţăturile pe care le vrea mereu prezente în inimile şi gândurile noastre. Spuneam mai sus că Papa Francisc este un pelerin al iubirii părinteşti şi vestitor al milostivirii lui Dumnezeu şi, într-adevăr, în scrisorile enciclice şi în celelalte scrieri ale Papei Francisc descoperim la tot pasul semnele iubirii părinteşti a lui Dumnezeu şi dovezile milostivirii sale.
Astfel, în Scrisoarea enciclică Laudato si’ Sfântul Părinte afirmă următoarea convingere desprinsă din Sfânta Scriptură:
Iubirea lui Dumnezeu este motivul fundamental al întregii creații… Astfel, fiecare creatură este obiect al duioșiei Tatălui, care îi acordă un loc în lume. Chiar și viața efemeră a celei mai nesemnificative ființe este obiect al iubirii sale și în acele puține secunde de existență, El o înconjoară cu afecţiunea sa. Spunea Sfântul Vasile cel Mare că Creatorul este și „bunătatea fără calcul”, iar Dante Alighieri vorbea despre „iubirea care mișcă soarele și celelalte stele”. De aceea, de la lucrările create se urcă „până la milostivirea sa iubitoare” (nr. 77).
În Scrisoarea enciclică Lumen fidei ne spune:
Nu există nici o garanție mai mare pe care Dumnezeu s-o poată oferi pentru a ne asigura de iubirea sa… Credința percepe în iubirea lui Dumnezeu, manifestată în Isus, fundamentul pe care se sprijină realitatea și destinația ei ultimă… (nr. 15).
Cultura noastră a pierdut percepția acestei prezențe concrete a lui Dumnezeu, a acțiunii sale în lume… În schimb, creștinii mărturisesc iubirea concretă și puternică a lui Dumnezeu, care acționează cu adevărat în istorie și îi determină destinul final, iubire care poate fi întâlnită, care s-a revelat în mod deplin în pătimirea, moartea și învierea lui Cristos (nr. 17).
Asimilată și aprofundată în familie, credința devine lumină ce luminează toate raporturile sociale. Ca experiență a paternității lui Dumnezeu și a milostivirii lui Dumnezeu, ea se dilată apoi în drum fratern (nr. 54).
În Exortaţia apostolică Evangelii gaudium Sfântul Părinte spune despre Biserica „ce iese în lume” că
este comunitatea de ucenici misionari care iau inițiativa, care se implică, însoțesc, care dau rod… Comunitatea evanghelizatoare știe că Domnul a luat inițiativa, a precedat-o în iubire (cf. 1In 4,10) și pentru aceasta ea știe să facă primul pas, să ia inițiativa fără teamă, să meargă în întâmpinare, să-i caute pe cei de departe și să ajungă la răscrucile drumurilor pentru a-i chema pe cei excluși. Trăiește o dorință inepuizabilă de a oferi milostivire, rod al faptului de a fi experimentat milostivirea infinită a Tatălui și forța sa care înflăcărează inimile. Să îndrăznim un pic mai mult să luăm inițiativa! Drept consecință, Biserica știe „să se implice” (nr. 24).
Imperativul de a asculta strigătul săracilor se materializează în noi atunci când ne înduioșăm în adâncul nostru în fața durerii altuia. Să recitim câteva învățături ale cuvântului lui Dumnezeu despre milostivire, pentru că au un ecou puternic în viața Bisericii (nr. 193).
În plus, în Exortaţia apostolică Amoris laetitia Sfântul Părinte ne atrage atenţia: În situațiile dificile pe care le trăiesc persoanele mai nevoiașe, Biserica trebuie să aibă o grijă specială pentru a înțelege, a mângâia, a integra… (nr. 49). Integrarea presupune, adesea, ca cel care s-a îndepărtat de Dumnezeu, care a păcătuit grav împotriva Lui şi a semenilor lui să primească iertarea. Astfel, în Exortaţia apostolică Evangelii gaudium Sfântul Părinte îi asigură pe cei care au făcut experienţa îndepărtării de El:
Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem milostivirea sa. Cel care ne-a invitat să iertăm „de șaptezeci de ori câte șapte” (Mt 18,22) ne dă exemplu: el iartă de șaptezeci de ori câte șapte. Ne ia din nou pe umerii săi, de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne răpească demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită și neclintită. El ne îngăduie să ridicăm fruntea și să o luăm de la capăt, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată și care poate întotdeauna să ne redea bucuria (nr. 3).
Iată, am dat câteva citate din cele mai cunoscute scrieri ale Papei Francisc și putem să le medităm și să le fixăm în memorie, mai ales acum când autorul lor va fi între noi. Mă bucur de pe acum de prezența la București a catolicilor noștri din toate parohiile Arhidiecezei, însoțiți de toți preoții și de toate persoanele consacrate, având această privilegiată ocazie de a simți că, deși răspândiți în atâtea părți, formăm un „împreună” legat de aceeași credință, de aceeași comuniune, sub autoritatea și călăuzirea Urmașului Sfântului Petru. Avem încă o ocazie să-i mulțumim lui Dumnezeu și să fim mândri că aparținem Bisericii pe care a voit-o Domnul. Să ne amintim ce ne spune Conciliul al II-lea din Vatican în Constituția dogmatică despre Biserică Lumen gentium:
Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una, sfântă, catolică și apostolică. Mântuitorul nostru, după învierea sa, a încredințat-o lui Petru pentru a o păstori (cf. In 21,17), i-a dat acestuia și celorlalți apostoli misiunea de a o răspândi și călăuzi (cf. Mt 28,18 ș.urm.) și a înălțat-o pe veci ca stâlp și temelie a adevărului (cf. 1Tim 3,15). Această Biserică, orânduită și organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmașul lui Petru și de episcopii în comuniune cu el, deși în afara organismului său vizibil există numeroase elemente de sfințire și de adevăr, care, fiind daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, duc spre unitatea catolică (nr. 8).
Noi, catolicii, nu trebuie să uităm niciodată de unicitatea Bisericii noastre și de Urmașul lui Petru. Pe acest Urmaș îl vom primi la sfârșitul lunii mai cu toată bucuria și entuziasmul, văzându-l în lumina cuvintelor lui Isus: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea (Mt 16,18). Da, pe această „piatră” Cristos zidește în continuare Biserica sa, în toată lumea, în toate continentele și, la fel, și în țara noastră.
Încă o dată afirm: Să fim mândri că facem parte din această zidire, din această Biserică, una, sfântă, catolică și apostolică.
ÎPS Ioan Robu,
Arhiepiscop Mitropolit de București
Editorial – Actualitatea creştină, nr. 6/2019, Anul XXX, pag. 3-4.
