- Arta de a-i sluji Domnului
Text: Pr. Gabriel Anghel
Am văzut că participarea noastră activă se realizează şi prin anumite gesturi şi poziţii ale corpului. Aceste mişcări rituale ale noastre de la Sfânta Liturghie nu sunt aleatorii şi nici lipsite de sens. Ele sunt răspunsul natural al omului la momentul care se desfăşoară (de exemplu, cădem în genunchi în faţa manifestării prezenţei maiestăţii divine la Prefacere sau la adoraţie. Totuşi, chiar dacă e gestul cel mai profund, ar părea fals să stăm în genunchi la Gloria sau la Crez). De aceea, ele trebuie să fie armonioase şi frumoase. Această slujire a gesturilor noastre am putea-o numi artă. Iar arta cere reguli, cere simetrie, cere proporţii, cere estetică, cere cunoaştere. Aceasta ar fi motivaţia externă. Dar există şi o motivaţia internă, spirituală: fiind un singur trup mistic al lui Cristos când celebrăm, în momentul celebrativ trebuie să transpară unitatea şi coeziunea trupului şi să acţionăm toţi ca unul (cf. IGMR 42). Altcumva, trupul este strâmb.
Prezentarea gesturilor
Primul pas înspre o slujire conştientă şi frumoasă este cunoaşterea gesturilor liturgice şi semnificaţia lor.
- A sta în picioare, a se ridica
În tratatul său despre rugăciune (16, 1-6), scris între 198 şi 200, Tertulian cere să nu rămânem şezuţi pentru rugăciune. A sta în picioare e atitudinea prin excelenţă a celui care se roagă. Biserica primară celebra liturgia în totalitate în picioare, atitudine care făcea trimitere la Înviere, la demnitatea, la solemnitatea victoriei lui Cristos asupra morţii (apropos, poziţia mâinilor deschise, înălţate, pe care preotul o foloseşte când spune rugăciunile de la Liturghie, este exact gestul lui Cristos cel înviat). Părinţii Bisericii recomandau ca Duminica să nu stăm în genunchi, nici să nu postim, deoarece nu se potriveşte cu demnitatea Învierii (Conciliul din Niceea–321–, Constituţiile celor 12 apostoli –375–, Sf. Augustin, Scrisoarea 36, –397–, etc.).
Dacă ne întoarcem puţin în istoria poporului ales, la episodul fugii evreilor din Egipt, când, la porunca lui Dumnezeu, au mâncat mielul în picioare, gata de plecare, acest gest al stării în picioare apare ca un fapt activ, nu unul pasiv. Astăzi, mielul nostru pascal este Isus Cristos, şi a-l mânca în picioare ar simboliza disponibilitatea noastră imediată de a ieşi şi de a face voinţa lui Dumnezeu.
În Biblie, găsim nenumărate mărturii care ne vorbesc despre importanţa acestui gest: rugăciunea lui Solomon şi a poporului (1Rg 8); invitaţia adresată profetului de a asculta în picioare poruncile Domnului (Ez 2,1); Isus care citeşte în picioare în sinagoga din Nazaret (Lc 4, 20); viziunea descrisă în Apocalips a celor care stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa Mielului (Ap 7, 9-10).
Aşadar, a sta în picioare este atitudinea potrivită a orantului, cel care stă în faţa lui Dumnezeu ca fiinţă plină de viaţă şi reuneşte o serie de semnificaţii:
– în picioare manifestăm respectul şi atenţia faţă de o persoană importantă.
– e atitudinea care indică cel mai bine promptitudinea, disponibilitatea, tensiunea înspre împlinirea imediată a unei acţiuni.
– pentru un creştin, a sta în picioare e semnul demnităţii sale de părtaş la Înviere, de fiu al lui Dumnezeu, de persoană liberă de sclavia păcatului, e simbolul încrederii sale în Dumnezeu.
– e atitudinea proprie a preotului care îşi exercită ministeriul, în mod special când înalţă spre Dumnezeu rugăciunea în numele întregii comunităţi. Dar e şi atitudinea poporului sacerdotal care se uneşte cu el (Rugaţi-vă, fraţilor, pentru ca jertfa MEA şi a VOASTRĂ).
– e un gest legat de veghere în aşteptarea revenirii Domnului.
- A sta aşezat
Este o atitudine care exprimă înainte de toate receptivitatea şi ascultarea. E atitudinea discipolului faţă de maestru: mulţimea, aşezată, îl asculta pe Isus (Mc 3,32); Maria din Betania, aşezată la picioarele lui Isus, îi asculta cuvântul (Lc 10, 39), Isus însuşi, șezând în mijlocul învățătorilor legii îi asculta şi îi întreba (Lc 2,46).
Aşadar, atitudinea de a sta aşezaţi favorizează:
– ascultarea pentru reflecţie şi interiorizare.
– o atitudine de pace şi detensionare.
– poziţia cea mai propice pentru concentrare şi meditare.
- A sta în genunchi
Papa Benedict al XVI-lea îşi aminteşte că atunci când era copil şi intra într-o Biserică, îşi dădea seama imediat dacă era catolică sau protestantă după un gest: dacă vedea oameni îngenuncheați. Acest gest puternic este unul dintre semnele cele mai marcante ale identităţii noastre catolice.
În Biblie, acest gest este prezent când ni se vorbeşte despre smerenie, adoraţie sau pocăinţă. Daniel se roagă în genunchi în timpul exilului (Dan 6, 11); fraţii lui Iosif, în Egipt, se aruncă în genunchi în faţa lui în semn de frică şi regret (Gen 42, 6); cei 24 de bătrâni din Apocalips se prosternă într-o atitudine de adoraţie în faţa celui ce stă pe tron (Ap 4, 10); Petru, cerând cu smerenie intervenţia Domnului, se roagă în genunchi înainte de a o învia pe Tabita (Fap 9, 40); Paul, mijlocind pentru efeseni, se roagă în genunchi (Ef 3,14).
Aşadar, actul de a îngenunchea simbolizează:
– credinţa în prezenţa lui Dumnezeu, cum ne spune şi Psalmul 95, 6: „Veniţi să-l adorăm şi să ne plecăm [în faţa lui] şi să îngenunchem înaintea Domnului, creatorul nostru.”
– smerenia, faptul că ne recunoaştem mici şi păcătoşi.
– venerarea Misterului, adoraţia, mijlocirea, cererea stăruitoare.
– supunerea, totala disponibilitate de a primi lumină, după cum a procedat cel care a alergat la Isus, şi, căzând în genunchi, l-a rugat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (Mc 10, 17).
– pocăinţa.
Aplicarea practică la Liturghie
Normele generale ale Liturghierului roman (nr. 43) ne dau indicaţii practice în acest sens.
- Stăm în picioare:
– de la începutul cântării de intrare sau în timp ce preotul se îndreaptă spre altar, până la rugăciunea zilei (colecta), inclusiv;
– când se cântă Aleluia care precedă Evanghelia;
– în timp ce se proclamă însăşi Evanghelia;
– în timpul Crezului şi al rugăciunii credincioşilor;
– imediat ce se face invitaţia „Rugaţi-vă, fraţilor”, înainte de rugăciunea asupra darurilor, până la sfârşitul Liturghiei, exceptând momentele indicate mai jos. [Scurtă aprofundare: la Liturghie, există 3 rugăciuni numite „prezidenţiale” şi anume rugăciunea zilei (colecta), rugăciunea asupra darurilor şi rugăciunea după Împărtăşanie. În vechea rânduială, exista îndemnul „Oremus” (să ne rugăm) înaintea fiecărei dintre aceste 3 rugăciuni, ca lumea să ştie când să se ridice în picioare şi să participe în mod cuvenit. În noua rânduială a Liturghiei, acest îndemn scurt, „Să ne rugăm” nu mai există decât înaintea rugăciunii zilei şi rugăciunii de după Împărtăşanie; înaintea rugăciunii asupra darurilor, acest îndemn vine într-o formă amplificata: „Rugaţi-vă fraţilor…”]
- Stăm aşezaţi:
– în timpul lecturilor ce preced Evanghelia şi în timpul psalmului responsorial;
– în timpul omiliei şi în timp ce se pregătesc darurile pentru Ofertoriu;
– dacă se observă acest obicei, în timpul tăcerii sfinte de după Împărtăşanie.
- Stăm în genunchi:
– la prefacere, preferabil de la terminarea aclamaţiei „Sanctus” până la sfârşitul Rugăciunii euharistice, adică „prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos”.
Concluzie:
Papa Benedict al XVI-lea, la numărul 35 din Exortatia apostolica Sacramentum Caritatis, ne vorbeşte despre liturgie ca legătură profundă între frumuseţe şi sacru: „Liturgia, ca de altfel toată Revelaţia, are o legătură intrinsecă cu frumuseţea: e veritatis splendor… Acest atribut nu este simplu estetism exterior, ci modalitate prin care adevărul iubirii lui Dumnezeu în Cristos ne atinge, ne fascinează şi ne răpeşte, făcându-ne să ieşim din noi înşine…”
„Riturile să strălucească printr-o nobilă simplitate”, ne spune SC 34, adică să fie frumoase şi strălucitoare, vorbindu-ne în acest fel despre însuşi modul de a fi al lui Dumnezeu, simplu, şi în acelaşi timp, maiestos.
Angajare şi reflecţie:
– Sunt conştient că trebuie să contribui şi eu la frumuseţea şi la armonia riturilor Liturghiei prin gesturile mele?
– Pentru aceasta, ştiu care sunt gesturile cuvenite la diferitele momente ale Liturghiei?
