Text: Iulia Cojocariu
În piesa de teatru Femeia adulteră, îngerul care rosteşte prologul este înfăţişat ca un diacon oriental care ţine cu un gest ritual capătul orarului ridicat, iar acest lucru este plin de semnificaţii şi introduce încă de la început pe cititori / spectatori într-o atmosferă liturgică, atmosferă întreţinută pe parcursul piesei şi de alte gesturi rituale pe care le săvârşesc personajele.
Scurta menţionare pe care autorul o face cu privire la femeia convertită: că începe să rostească Psalmul 129, apropiindu-şi picioarele şi ridicând mâinile pentru rugăciune – este, de fapt, semnalarea unui alt gest ritual care poate constitui o invitaţie adresată cititorilor / spectatorilor la o mai bună conştientizare a poziţiei şi a rolului corpului în rugăciune. Corpul participă şi el la rugăciune şi poate ajuta la o mai bună interiorizare adoptând atitudinea potrivită.
Un alt gest ritual este săvârșit de soțul femeii, Samuel, care crezând că decizia lui de a o salva pe soția sa a venit prea târziu, căci își închipuie că deja a fost lapidată, pentru a-și plânge nenorocirea, la sfârșitul scenei I, este înfățișat luând atitudinea unui evreu rugându-se la zidul plângerilor: „apoi, lângă peretele din stânga, aproape de vatră, ia atitudinea Evreului la zidul plângerilor, – cu fruntea plecată și zdrobită de piatra care-i fărâmă lacrimile. Mâinile în sus, ca pentru rugăciune, lipite și ele de zid, trupul zguduit de hohote tăcute de plâns”.
În finalul scenei a II-a, când Samuel și soția lui rostesc împreună Psalmul 129, De profundis („Dintru adâncuri”), Vladimir Ghika introduce această secvență cu o indicație scenică în care precizează faptul că femeia „se întoarce spre Răsărit, cu picioarele apropiate și cu mâinile ridicate”. Această precizare din partea autorului este foarte semnificativă, atât orientarea către răsărit, cât și rugăciunea spusă în picioare cu mâinile ridicate fiind elemente cu încărcătură simbolică.
Rugăciunea cu mâinile întinse sau ridicate era recomandată de Origene și Tertulian. Tertulian vedea în această formă de rugăciune o imagine a lui Cristos răstignit: „Nu doar ridicăm mâinile, ci le ridicăm în formă de cruce precum Domnul nostru în pătimirea lui; prin această atitudine îl mărturisim pe Cristos”. Rugăciunea cu mâinile întinse în formă de cruce a fost practicată și de Vladimir Ghika. Într-o scrisoare adresată Pr. François Xavier Lobry, îi relatează acestuia despre o noapte de rugăciune petrecută pe Montmarte, unde s-a rugat șapte rozarii cu brațele întinse în formă de cruce, dar dozând bine efortul pentru a le putea rosti cu folos. El încheie această relatare cu cuvintele: „Nu l-am sâcâit pe Bunul Dumnezeu până la saturaţie, căci lui îi place să fie sâcâit de cei care îl iubesc şi el însuşi ne-a dat reţeta sâcâielii, ca fiind cea mai bună, în evanghelie”[1].
Prin postura sa de orantă, în picioare, cu picioarele apropiate și cu mâinile ridicate, femeia își exprimă atitudinea interioară de căință pentru păcatele ei trecute; de respect față de Dumnezeu, care și-a arătat milostivirea față de ea acordându-i iertarea; de oferire a ființei sale pentru slujirea celor săraci și a pelerinilor. Și chiar înainte de a începe rostirea propriu-zisă a Psalmului 129, prin poziția pe care o adoptă și prin gestul pe care îl face, exprimă interiorizarea ei și deschiderea către dialogul și comunicarea cu Dumnezeu.
____________________
[1] Scrisoare V. Ghika – Pr. Lobry, 13.07.1921.
„Femeia adulteră” – Gesturile rituale” de Iulia Cojocariu, în „Actualitatea creștină”, nr. 05/2017, Anul XXVIII, p. 27.
